229
« on: 31 May 2018, 12:21 »
Câteva idei despre grit și de ce unele pietre nu au grit în valori fixe sau de ce pietrele nu aveau grit până cu ceva ani în urmă.
Privim noțiunea de grit ca și putere abrazivă a pietrei, însă ea în sine are în vedere dimensiunea particulelor abrazive. Pentru valori voi folosi sistemul japonez, ca să capete sens în contextul pietrelor sintetice cele mai utilizate. Asta pentru că evident pe planeta Pământ nu putea fi nimic simplu cu privire la înțelegere și acceptare universală a unui etalon.
Aceste particule abrazive pot avea diverse tipuri de comportament. Își pot menține forma, și-o pot modela într-o oarecare măsură sau chiar se pot transforma. De exemplu la o piatră naturală, după ce s-au desprins niște particule abrazive, ele se pot sparte și piatra prin utilizare să devină treptat tot mai fină. Asta este o caracteristică a pietrelor naturale, cu unele excepții. O excepție notabilă este coticula. De partea pietrelor sintetice, fenomenul este inversat, fiind excepții pietrele care au grit variabil. Eu am singura piatră de acest fel pe care o cunosc și la care particulele de sfărâmă pe intervalul 8000-12000. Realitatea e că de fapt nu-i chiar sintetică. Este o combinație de particule naturale cu adeziv sintetic.
Dar dimensiunea particulelor nu dictează mereu cât de abrazive sunt pietrele. Unele, chiar dacă particulele sunt mari și nu se sfărâmă prin utilizare, au structuri foarte dense, astfel încât particulele pot forma o suprafață omogenă și mult mai fină decât ar sugera că permite dimensiunea în sine. Asemenea pietre sunt novaculitele în general (ex. Arkansas), dintre cele naturale, dar și la sintetice a fost reprodus comportamentul. Cam toate hone-urile pentru brici sunt așa, unele dintre ele cu particule destul de mari (în zona de grit 600-1200), dar lasă rezultate comparabile cu particule și de 10x sau 20x mai fine. Suprafața lor se lustruiește practic ajungând la un grad de finețe tot mai mare în timp. Dacă ar fi expus un nou strat abraziv, procesul ar trebui reluat, pentru că ar fi mult prea abrazive.
Ăsta este motivul pentru care la pietrele vechi sau anumite categorii, nu există real noțiunea de grit. De exemplu Spyderco Ultra Fine, o piatră ceramică din pulbere de safir, poate suporta o suprafață atât de fină încât s-ar comporta precum particulele din regiunea 16-20k. Normal este dată chiar mai abrazivă decât dimensiunea particulelor ce o pun în zona 8000. Așa că practic dacă te mănâncă undeva și pui pe ea o piatră diamantată de 150, ajungi imediat la o suprafață mult mai abrazivă. Dar dacă s-ar folosi o progresie tot mai fină pe suprafața aia, piatra și-ar schimba practic întreg comportamentul. Și fiind ceramică de mare densitate, va păstra acest comportament extrem de mult timp. Hone-urile pentru brici nu-s cu mult diferite prin comportament. Desigur că limita până unde poate ajunge finețea asta, variază în funcție de materiale. Pentru că ele deveneau tot mai fine în timp, chiar dacă ar fi fost bună îndreptarea suprafeței, a fost preferată o adaptare la deformarea apărută și păstrarea suprafeței cât mai fină, decât resetarea ei. Trebuie luat în calcul că nu aveau nici acces la mijloace de refacere a suprafeței așa cum am eu acum, cu n pietre pentru progresie. Am un hone la care se observă bine cât de utilizat a fost și chiar dacă are o parte perfect dreaptă, a rămas neatinsă. Toți cei care l-au avut au preferat partea cea mai fină, care era cea deformată. Și este mult deformată. O să-l caut pentru poze.
Este un lucru bine de știut pentru că nu există mereu "luxul" unor certitudini în cifre. Deși chiar și la sintetice cu grit fix, chiar dacă piatra nu e variabilă, este comportamentul aliajelor pe ea și asta face experiența directă și mai necesară. Apoi, practic prin felul în care este tratată suprafața, se stabilește comportamentul anumitor pietre și pot fi făcute mai rapide, mai abrazive ori dimpotrivă.
Show Posts
