Author Topic: MUFO - Aici se abereaza  (Read 16319 times)

0 Members and 2 Guests are viewing this topic.

Offline rossonerro

MUFO - Aici se abereaza
« Reply #30 on: 17 August 2018, 11:11 »
 Vorbind cu cei de dincolo...


 Nu chema nimic, du-mă acasă tinere!
- Dar nu veţi putea merge. Oricum trebuie să vă vadă un medic. Sunteţi în vârstă şi asemenea pierderi de cunoştinţă pot ascunde probleme cardiace.
- Du-mă acasă!, îmi porunceşte.
Rămân surprins de tonul ferm şi, parcă aflându-mă sub ascultare, îl ajut să se ridice şi-l întreb unde-i e casa.
- Imediat după colţ, la două sute de metri de-aici.
Merge şontâc-şontâc, respiră cu acceleratorul şi se vede că-şi ascunde problemele. Accelerează şi-l calmez:
- Hai să mergem uşor. E aceeaşi distanţă şi n-are sens să obosiţi inutil.
Îmi mai cere apă şi-şi toarnă toată sticla în cap, după care îşi aşează pălăria. Arată caraghios, tragi-comic. Îi vezi suferinţa pe faţă, dar nu-şi lasă o clipă băţoşenia. Cu toate că se sprijină cu toată greutatea pe mine, o face într-un stil demn.
- Mulţumesc, tinere, fără tine aş fi murit ca un câine. Hai să ne grăbim. Cel puţin dacă e să mor s-o fac acasă.
Sună ciudat acest „acasă”. Oricum ai da-o nu cadrează cu decorul. Se vede de la o poştă că-i englez.
- Cum de-a ajuns un englez să spună Cubei „acasă”, îl întreb pe un ton glumeţ?
- E o poveste lungă pe care dacă m-apuc s-o spun îmi voi da sufletul până s-ajung acasă, spune pe un ton sincer.
Gâfâie cu fiecare pas. Strada e la fel de pustie şi m-aştept ca din clipă în clipă să se prăvălească. Şi-a încordat mâna dreaptă de umărul meu stâng. Se sprijină, dar parc-ar vrea să mascheze acest lucru.
- Mai e mult?, îl întreb dup-o eternitate.
- A treia casă, îmi spune în timp ce mă strânge cu ultimele puteri. Pe dreapta. Poarta maro. Sună că e blocată.
Şi se moleşeşte, pare a se împletici. Mă îngrozesc gândindu-mă că nu mai am nici măcar apă. Strada e la fel de pustie. Cine naiba să iasă în cuptorul ăsta?
- Hai că mai puteţi, încerc să-l îmbărbătez.
Gâfâie şi-mi face semn să nu mă opresc. Sun la poartă, dar nu răspunde nimeni.
- Sună mai lung! Mariposa răspunde greu sau poate n-aude.
Uşa casei se deschide fără să-mi dau seama, dar mă loveşte un urlet de femeie:
- Señor! Dumnezeule, ce s-a întâmplat? V-am spus că e cald!
Într-o clipă e lângă noi şi-l ia de partea cealaltă. Ajungem în casă, îl punem pe un fotoliu în hol şi bătrânul îşi revine ca prin minune. Dintr-o cameră alăturată se-aude femeia care vorbeşte la telefon pe un ton ţipat cu un doctor. Bătrânul mă roagă să-l mut în living. Îl ajut să se ridice, dar, într-o clipă, apare femeia care, pe un ton ferm, recită:
- Señor, nu acum. În living e mai rece. Staţi aici să vă obişnuiţi cu aerul şi-apoi vă mut eu. Oricum vine şi doctorul. Trebuie să vă vadă!
Iar apoi, întorcându-se spre mine, îmi spune obraznic:
- Mulţumim mult, domnule, pentru ajutor. De-aici mă descurc eu.
Bătrânul se-ncruntă şi, cu o voce schimbată, dictatorială chiar, reia controlul:
- Mariposa, nu uita că domnul din faţa ta tocmai mi-a salvat viaţa! Poate c-ar merita un suc de portocale, dacă de recunoştinţă n-are parte!
- Ştiţi, eu ar cam trebui să plec, spun încurcat, gândindu-mă că trebuie să ies cumva de-acolo.
- Un suc de portocale, doar, insistă bătrânul. Mariposa!
M-aşez încurcat şi aştept sucul. Între timp, bătrânul îşi dă drumul la limbă, mă descoase, schimbăm impresii despre diverse locuri. Sub vraja unei arome tandre a sucului de portocală, observ inconştient casa în care stă bătrânul. E cumva ilogic totul. Dac-ar fi fost vreun mahăr de-al locului, luxul în care trăieşte ar avea sens, dar aşa? Şi de ce în Cuba?
Termin paharul şi-i mulţumesc.
- Eu îţi mulţumesc, tinere! - îmi spune el în timp ce se-aude soneria. Cred c-a venit medicul!
Mariposa e deja pe steroizi. A sărit în întâmpinarea medicului şi deja torocăne ca o moară stricată. Medicul se opreşte în faţa mea, mă salută scurt şi mă întreabă de parcă m-ar cunoaşte de-o viaţă:
- Şi-a pierdut cunoştinţa? S-a lovit la cap? Vreau să ştiu exact fiecare pas pe care l-a făcut.
- Nu, a fost conştient tot timpul. Probabil de la căldură - spun eu. Oricum nu s-a lovit.
- Asta e important, spune medicul întorcându-mi spatele.
Rămân singur, precum o piesă uzată. Mariposa se-nvârte inutilă în jurul fotoliului, în timp ce medicul îşi despachetează arsenalul. Trebuie să plec.
- ¡Adiós!, spun printre dinţi şi mă strecor afară.
Când ajung la poarte aud glasul Mariposei în spate:
- ¡Gracias, señor! şi uşa care se trânteşte grav în spatele meu.
De-aici a-nceput totul.



Post Merge: 17 August 2018, 11:12
* * *

 

Dimineaţa m-am trezit obosit. Nu ştiu de ce, toată noaptea m-am foit în pat dintr-o parte în alta. De obicei dorm bine, dar noaptea aceea a fost una agitată. Ba mi-era frig, ba cald, ba sete, ba foame. Aşa că, primele raze ale soarelui au venit ca o eliberare de sub stihiile nopţii, ca o promisiune a unui nou început, a unei noi vieţi. Apa rece care-mi atingea faţa, susurul duşului şi zgomotele dimineţii, toate-mi promiteau că neliniştea nopţii e definitiv uitată, într-un cotlon de unde nu va mai ieşi niciodată. Şi, cum simţeam nevoia unei cafele eliberatoare, mi-am luat tălpăşiţa din cameră astfel încât să fiu prezent în restaurant la prima secundă de la care începea masa. Ajuns în recepţia pe care trebuie să o traversez pentru a ajunge la masă, sunt întâmpinat de zâmbetul larg şi captivant al recepţionerei, o mulatră superbă care-mi obosise privirea şi imaginaţia încă din prima zi.

Se uită insistent la mine şi, după ce-mi răspunde la salut, îmi spune că sunt căutat de cineva. Ei, să fie! N-aştept pe nimeni, nu cunosc pe nimeni - gândesc. Fără s-aştepte să-mi înflorească ipoteze în cap, imi arată un personaj care stă liniştit pe un fotoliu. Ca şi cum ar fi simţit că-l loveşte privirea recepţionerei, individul se ridică în picioare şi-ncepu să vină spre mine. Era o pălugă de vreo şapte metri, cu ten măsliniu şi îmbrăcat în alb. Avea un cap osos, ca un craniu pe care pielea i s-ar fi pus în grabă, superficial. M-a salutat respectuos şi mi-a întins o palmă imensă, ca o lopată ataşată hilar de o mână suspect de subţire. Fără a mă lăsa să respir, îmi spune dintr-o suflare:
- ¡Buenos días! Vă caut din partea lui Señor.
- Care señor? - îl întreb încurcat.
- Cel de ieri. Doreşte să vă mulţumească şi vă invită să luaţi masa împreună, la el acasă, azi la ora 1.
Rosteşte totul dintr-o suflare, parc-ar fi recitator de telegrame. Mie povestea mi se pare cusută cu aţă albă şi-l concediez spunându-i să-i mulţumească omului pentru ospitalitate, dar că nu pot merge. Păluga pare încurcată şi-mi explică faptul că ar trebui să accept invitaţia pentru că Señor este un om important şi invitaţia e o cinste. Spun că aş prefera să rămân să mă bucur de soare. Dau să plec, da-i văd mutra rămasă interzisă. Statura-i impresionantă nu mai valorează nimic. Pare perplexat, şi-n acelaşi timp înfricoşat. E ca şi cum refuzul meu ar fi condamnarea sa la moarte. Nu ştiu de ce faţa lui îmi inspiră milă, şi-înainte de-a pleca îi spun că, până la urmă e OK, că o să mă duc la ora stabilită la bătrân acasă. Păluga-mi mulţumeşte cu un zâmbet larg, de parcă i-aş fi făcut cel mai frumos cadou de care-ar fi avut parte vreodată.
Trei paşi mai încolo încep să mă-ntreb de ce-am acceptat. De unde naiba ştie ăsta de bătrân? Dac-o fi ceva dubios la mijloc? Dau să mă-ntorc, dar mă-mpiedic în zâmbetul larg al mulatrei, astfel încât găsesc motiv să intru-n discuţie cu ea. O-ntreb dacă ştie cine e păluga şi-mi spune că da, că e un localnic OK care lucrează pentru Señor.
- Dar cine-i Señor ăsta? - întreb pe un ton interzis.
- Es una persona muy importante - îmi răspunde ea conspirativ şi ultimativ.
Îi mulţumesc şi-mi iau avânt spre restaurant unde cafeaua şi lumina dimineţii m-au lăsat să mă dezmierd în fotoliu. Prin faţa mea defilează spectre, sunt înconjurat de zgomote şi visez la zâmbetul mulatrei.



Post Merge: 17 August 2018, 11:12
***


Nici n-am realizat când a trecut timpul şi-am şters-o către casa bătrânului. Nu prea aveam chef să-mi petrec un prânz din concediu alături de un necunoscut cu faţa de şopârlă şi, culmea!, asta ca o recompensă pentru că-l scăpasem de belea. Halal premiu! Trebuie să recunosc însă că mă rodea o curiozitate stranie. Un englez - cu siguranţă era englez! - având reşedinţa în Cuba lui Fidel, trăind pe picior mare şi, în plus, fiind cunoscut de cei din jur ca „una persona muy importante”. La naiba, ceva nu se lega!


Puţin înainte de ora unu sun la poartă şi, aproape instantaneu, Mariposa deschide uşa de la intrare cu un zâmbet larg. Îmi face loc să intru şi-n hol dau de privirea zâmbitoare a bătrânului. Îl salut şi, văzându-l cum e îmbrăcat, mi se face ruşine. În timp ce el era la patru ace, de parcă ar fi mers la o recepţie, eu aveam doar o pereche de blugi şi-o cămaşă. Naiba s-ar fi gândit că la un prânz servit în casa unui moşneag care leşină pe stradă de la căldură ar fi ţinuta obligatorie? Îmi vede reţinerea şi-ncepe radios:

- Mulţumesc mult, tinere, pentru că mi-ai acceptat oferta. Mă temeam că n-o să vii şi n-o să-ţi pot mulţumi pentru ajutor.


Îi răspund cu un zâmbet şi-i spun că, totuşi nu-i nimic extraordinar în asta, că n-am făcut altceva decât să-l aduc acasă. Mă ghidează spre living şi-aici masa e întinsă ca la un restaurant cu trei stele Michelin. Din nou mă simt jenat, în timp ce, în spatele meu, bătrânul continuă:

- Ceea ce-ai făcut nu ţine de normalitate aici! Dacă-n locul tău era vreun golan de pe stradă, mi-ar fi luat banii şi, drept mulţumire, mi-ar fi dat un pumn care, probabil, mi-ar fi fost fatal.

Ne-aşezăm la masă, în timp ce zâmbeşte. Parcă s-ar fi hrănit cu steroizi. Mariposa ne-aduce nişte gustări delicioase, urmate de-o supă de ceapă magistrală şi-apoi, probabil cea mai bună friptură pe care-am mâncat-o vreodată. Un mix de vită şi porc genial echilibrat cu un Château Lafite. Vorbim banalităţi. În timp ce mănânc trag cu ochiul la decor şi-mi dau seama că e ceva cu adevărat ciudat. Într-o Cubă săracă, în care dărăpănăturile reprezintă constanta locului, o asemenea oază e ceva de neimaginat. E ca şi cum bucata asta ar fi ruptă din vremea de dinainte de „La Revolución cubana”.


- Şi cum de-aţi ajuns să staţi în Cuba?, întreb mânat de curiozitate.

- E o poveste lungă, tinere. Probabil că o să ţi-o povestesc la un moment dat. Ca idee, fiecare om îşi caută un loc în care să-şi încheie socotelile cu lumea asta. Unii se duc acasă sau cât mai aproape de locul în care s-au născut, alţii, din contră, caută să fugă cât mai departe. Pentru mine, om fără rădăcini şi fără perspective, Varadero e locul ales. Şi-ar mai fi încă unul care, culmea, începe tot cu V.

- Dar cum aţi rezolvat problemele birocratice, cu permisul de şedere, cu autorităţile. Mă gândesc că e vorba de o mulţime de hârţogăraie, nervi şi stress la mijloc.

- Asta nu-i complicat, mai ales atunci când ai prieteni, spune zâmbind cu subînţeles.

Mariposa aduce cafea făcută la ibric şi stropită cu un praf de scorţişoară. Cu fiecare înghiţitură, aroma rotundă se prăvăleşte pe căile necunoscute ale gâtului binecuvântându-mi papilele.

- Ştii ce e ciudat, tinere? Ieri am realizat cu adevărat ce-nseamnă neajutorarea. Ştiu, pentru mine viaţa nu mai are multe meandre şi nici mari necunoscute, dar e de-a dreptul tragic faptul că, pe măsură ce ai totul mai clar în cap, corpul te trădează, te învinge cu sleiala sa, ţi-arată la fiecare mişcare că drumul e pe cale să se-ncheie. Şi, din păcate, nu se-ncheie în aşa fel încât să faci trecerea cu demnitate, ci te umileşte. Cu fiecare firicel de forţă pe care-l mai găseşti în tine tragi să-ţi mai prelungeşti şederea aici. Iar, în cazul meu, lucrurile sunt mult mai grave, disperarea cu care mă agăţ de viaţă mult mai pregnantă. Mă rog, gânduri de om bătrân.
- Să nu luăm lucrurile în tragic, îi spun eu, încă arătaţi destul de bine. Accidentul de ieri a fost o întâmplare, i se poate întâmpla şi unui tânăr.
- Când i se-ntâmplă unuia tânăr, nu e nimic pentru că e tânăr. Atunci într-adevăr, e doar un accident peste care se poate trece. Când i se-ntâmplă însă unui bătrân lucrurile au o cu totul altă semnificaţie. Oricum, te-am chemat pentru că doream să-ţi mulţumesc cumva pentru ajutorul pe care mi l-ai dat. Ieri a fost o nebunie mare pe-aici, m-au văzut vreo trei doctori, iar lucrurile au scăpat de sub control. E groaznic atunci când doctorii constată că totul e OK şi tu ştii că nu-i. Cu toate că le-am spus că nu-i în regulă ceea ce s-a întâmplat, n-au reuşit să găsească nimic.
Face o pauză încheiată cu un scurt acces de tuse. 
- În sfârşit, nu mai contează, totul a trecut. După ce-am vorbit cu medicii mi-am dat seama că n-am apucat să-ţi mulţumesc şi nici nu ştiam de unde să te iau.
- Chiar aşa, cum de m-a găsit păluga aia pe care-aţi trimis-o după mine?
- Ei, e o insulă mică, spuse el pe un ton glumeţ. Te-aş putea lăsa să-ţi imaginezi lucruri, dar, în realitate, am avut o doză de noroc. Întâmplător, şoferul doctorului e cel care te-a adus şi pe tine de la aeroport şi, la fel de întâmplător te-a văzut când ai ieşit de la mine. Altfel nu te-aş fi găsit!

Zâmbesc cu subînţeles, în timp ce bătrânul continuă:
- Şi, după ce te-am identificat m-am gândit cum aş putea să-ţi mulţumesc. Poate că-n alte vremuri ţi-aş fi putut mulţumi mai consistent, dar acum, în situaţia în care sunt, cred că singuriul lucru în care-ţi pot mulţumi e să-ţi spun ceea ce ştiu. Desigur, tu eşti estic, te afli în momentul în care ai învăţat să faci bani şi crezi că lumea-i a ta. Oare ce-ar putea să-ţi spună ţie un bătrân care-şi trăieşte ultimele clipuri pe insula asta? Aşa-i că la asta te gândeşti?
- N-aş spune, răspund mai mult pentru a mă păstra politicos.   
- Se vede de la o poştă c-o spui din curtoazie, dar crede-mă, tinere, că singurul lucru pe care ţi-l pot oferi este, în acelaşi timp, cel mai fabulos şi cel mai distructiv lucru pe care-l poţi afla în viaţa asta. Nu ştiu cât de mult te va ajuta sau dacă te va distruge, dar ştiu cu siguranţă că eu sunt singurul care-ţi pot deschide ochii.
Rămân gânditor în timp ce Mariposa intră în living cu intenţia de a strânge masa. Bătrânul îmi face semn să ne mutăm pe terasă şi mă întreabă dacă vreau un gât de coniac. Accept şi, în timp ce ne aşezăm cu faţa spre grădină, Mariposa ne aduce paharele. Bătrânul se-aşază cu o oarecare greutate. Pe masă e o cutie din lemn de mahon pe care bătrânul o deschide cu tact. Constat cu uimire că-i burduşită cu trabuce.
- Fumezi, tinere?
- Nu, mulţumesc! Dar dumneavoastră fumaţi? E cam periculos, mai ales la vârsta asta!
- Vezi, tinere, cum faci tu lucruri inconştiente. Iată prima lecţie pe care ţi-o dau mai mult forţat după care, cel mai probabil, o să mă rogi să continui. Spui că fumatul e nociv, aşa-i?
- Cu siguranţă, doar fumul de ţigară conţine o groază de substanţe dovedit cancerigene.
- Dar fumul de la ţeava de eşapament nu conţine substanţe cancerigene? Pe el de ce-l înghiţi?
- Mă rog, aşa e, dar nu prea am cum să-l evit.
În timp ce-şi dichiseşte trabucul se pregăteşte de atacul final. Mâinile-i tremură, dar „ritualul preparării” îl ţine cu un stoicism şi-o concentrare aproape nenaturale.
- Deci fumul de eşapament îl accepţi , chiar dacă ştii că e cancerigen, dar fumul de ţigară îl respingi din acelaşi motiv.
- N-aş spune chiar aşa, replic eu. La fumul de eşapament oricum sunt expus. Limitându-mi expunerea la fumul de ţigară nu fac altceva decât să închid uşa pe care-o pot închide. La urma urmei e mai bine să fii mai puţin expus, nu-i aşa?
- Posibil să ai dreptate, dar când îmi spui că fumul acela e cancerigen mă gândesc că ai făcut personal studiile acelea legate de incidenţa cancerului la fumători.
- Nu, dar sunt atâtea studii făcute de savanţi, cred că nu putem contesta rezultatele la care-au ajuns unii care şi-au dedicat întreaga viaţă studierii fenomenului.
- Desigur, nu, nu vom contesta! De-aceea se tot iau măsuri pentru limitarea fumatului în mai toate ţările din lume, nu-i aşa?
- Da, aşa e. Probabil guvernele au ajuns la concluzia că preţul tratamentului bolilor asociate fumatului este prea mare şi-atunci încearcă limitarea.
- Dar ştii că sunt ţări care fac asta de o bună perioadă de timp.
- Aşa e, spun eu cu convingere.
- Şi, de asemenea, ştii că în ceea ce priveşte interzicerea fumatului, tot marile economii sunt în fruntea clasamentului?
- Într-adevăr!
- Şi-atunci cum se face că tocmai acolo, în ciuda acestui efort, principala cauză a morţii este tot infarctul, urmat îndeaproape de cancerul pulmonar? Adică sunt atacate fix acele organe asupra cărora ţi s-a spus că acţionează dezastruos tutunul.


Post Merge: 17 August 2018, 11:32
âmbeşte, văzându-mă încurcat.
- Hai să mergem mai departe, continuă el aprinzându-şi tacticos trabucul. Presupunând că aşa ar sta lucrurile, iar tutunul ar fi singurul vinovat pentru mortalitatea cauzată de cancerul pulmonar, îţi garantează cineva că vei fi nemuritor dacă te vei retrage undeva la munte şi nu vei pune gura pe ţigară?
- Desigur, nu!
- Şi-atunci, ce-aş putea spera eu la vârsta mea? De ce m-aş abţine de la aceste minunate cigar? Cu siguranţă nu pot ajunge nemuritor. În plus, plămânii mei, conform doctorilor care mă tot scanează ca pe o broască la disecţie, sunt curaţi precum o coală, în ciuda faptului că m-am delectat toată viaţă după masa de prânz cu câte-o minune din aceasta. Am dreptate?
- Cred că da, bângui încurcat.
- Şi-atunci de ce mi-ai atras atenţia?
- Pentru că e bine să evitaţi posibilele riscuri. Atât.
- Nu, dragul meu, o faci din automatism. Ai citit „Minunata lume nouă”?
- Desigur.
- Ei bine, ce mi-ai spune dacă ţi-aş dezvălui că te comporţi precum oamenii din societatea aceea? Precum cei care şi-au petrecut perioada intrauterină într-un borcănel, cu un difuzor care le repeta întruna slogane?
- Aş spune că exageraţi.
- Exagerez în ceea ce priveşte imaginea lui Huxley. Cu siguranţă nu ţi-ai petrecut perioada intrauterină în borcan. Însă, în ceea ce priveşte spălarea creierului, rezultatul e acelaşi.
- Ce vreţi să spuneţi?, întreb pe un ton tăios şi ofensat.
- Fix ceea ce auzi, anume că ai înlocuit gândirea sufocată de slogane. Sloganele sunt shorcut-uri mentale prin intermediul cărora eşti ghidat precum o jucărie telecomandată. Înţelegi ce spun? Aşa cum ţi-e incomod să-ţi foloseşti muşchii pentru a urca două etaje şi preferi să iei liftul, la fel stă treaba şi cu creierul: e mai comod să iei judecăţi gata făcute.
- Poate că aşa e, dar acele judecăţi iniţial le treci prin filtrul gândirii!
- Aşa crezi?, răspunse el cu grimasă pe post de râs. E fals! Creierul nostru e un animal teribil de leneş şi prost. Ştii cum funcţionează validarea? Iei de bun ceea ce auzi din surse diferite. Mai mult, cu cât ţi se repetă mai mult un asemenea shortcut, cu atât consideri că e mai veridic. Când cineva are suficiente surse care manipulează şi care repetă cu îndârjire un lucru, reuşeşte să instaleze shortcut-ul mental în creierul victimelor sub forma sloganului.
- Mă rog, dar în cazul tutunului e vorba de studii, de dovezi ştiinţifice, bângui eu încercând să salvez situaţia.
Bătrânul trage cu nesaţ din trabuc dându-se uşor pe spate şi închizându-şi ochii a plăcere. Privindu-l am impresia unei şopârle gigantice care se răsfaţă la soare. Apoi, brusc, deschide ochii şi mă priveşte pătrunzător. De fapt nu mă priveşte ci mă îngenunchează, privirea lui mă arde şi-mi feresc ochii din calea lui, precum sclavul care se apleacă la vederea stăpânului.
- Eu îţi spun cum merg lucrurile. Tu mă poţi contrazice oricât utilizând sloganele pe care tot eu ţi le-am băgat în minte, dar nu rezolvi nimic. Nu încerca să-ţi justifici negura în care te afli, ci bucură-te că-ţi întind o mână să te scot din ea. Nu de alta, dar eşti sub ocupaţie, iar cel care-a făcut asta sunt eu. Astfel încât ştiu bine ce spun.
« Last Edit: 17 August 2018, 11:32 by rossonerro »
 

Offline rossonerro

MUFO - Aici se abereaza
« Reply #31 on: 20 August 2018, 08:19 »

Tace şi savurează următorul fum pe care-l dă afară treptat, ca şi cum s-ar opune.
- Şi studiile care se fac? Nu le puteţi nega! - insist eu.
- Văd că rezişti. Hai să-ţi explic ceva mai adânc. Să presupunem că de mâine vreau să decretez că apa e toxică. Crezi că pot face asta?
- Ar fi o nebunie, e imposibil!, spun eu vag amuzat.
- Tocmai pentru că e o nebunie am ales acest exemplu. Aşadar o să m-apuc să demonstrez că apa e toxică. Ştii cum voi face asta? O să mă folosesc de un nebun care-aruncă bomba. Ceilalţi vor râde de el. Îl vor batjocori, vor hăhăi. El o va ţine una şi bună: „Apa e toxică! Cea mai bună hidratare a corpului o fac sucurile gen cola.” Va deveni viral. Îl vei vedea la televizor îndrugând aberaţia, alături de alţi invitaţi care-l vor contrazice şi-l vor face praf. I se va spune „Cola Man”. În general va susţine numai aberaţii, va fi un fel de clovn. Vremea lui va trece, va fi dat uitării, dar ideea nebunească va rămâne în urma sa. După ceva vreme, vei vedea la televizor o personalitate, să spunem un cântăreţ. Va vorbi despre melodiile lui şi, la o întrebare frivolă a prezentatoarei va dezvălui că el se hidratează doar cu cola pentru că apa e toxică. Prezentatoare, ştiind toată povestea cu nebunul, va trece jenată peste, dar toată presa mondenă va vui din nou. Marele cântăreţ consideră că apa e toxică. Şi-apoi va apărea altul şi altul şi altul. Fenomenul se va multiplica. Doctorii vor ieşi la lumină să spună că-i o tâmpenie. Ei bine, dragul meu, atunci lupta va fi pierdută. Îl vei vedea din nou pe nebun la televizor, urlând, de data aceasta mai coerent ca niciodată: „M-au făcut nebun, va tuna el! V-au spus că eu vă mint! E o conspiraţie nebună. Ăştia vor să vă omoare. Apa de pe întreaga planetă e otrăvită. Nu vă spune nimeni în timp ce elitele ştiu să se hidrateze cu cola.” Poate vei râde, dar îndoiala ţi se va instala în suflet. Medicii vor continua să critice ideea, doar e nebunească. Asta, până când, într-un congres, un cercetător va dezvălui că apa e printre primele cauze de mortalitate. În Africa apa e toxică din cauză că e plină de viermi şi bacterii, în India colcăie ecoli s.am.d. Teribil de mulţi oameni mor din cauza apei. Îl poate contrazice cineva? Desigur, nu! Însă presa va prelua esenţialul pe care-l vreau eu instalat în creierul tău. Aşa vei vedea peste tot titluri precum: „Eminentul doctor dezvăluie că apa e toxică!”, „Moartea vine cu apa”, „Apa care te omoară”, „O miciună e în sfârşit contrazisă ştiinţific: apa nu e benefică, ci otrăvitoare”. O mică parte a lumii academice va râde, doar manipularea e evidentă. Dar printre medicii banali, cei care-şi fac meseria precum muncitorul de pe bandă, va avea câştig de cauză nu opinia savanţilor, ci titlul din ziarul de dimineaţă. Încet şi sigur în creier îţi va înflori demonul îndoielii. Dar încă nu vei crede, te vei păstra circumspect. Însă ce vei face când tot mai multe studii îţi vor spune contrariul? Când va apărea un specialist în structuri moleculare şi-ţi va spune că apa, de-a lungul timpului, şi-a schimbat teribil compoziţia, iar apa de-acum e total diferită faţă de cea de acum 2000 de ani? Uşor, uşor, n-o să mai fii atât de vocal când critici faptul că „apa e toxică”. Iar, după o vreme în care toţi cei din jur îţi vor repeta acelaşi lucru se va instala şi-n creierul tău „adevărul” pe care ţi l-am vândut, anume că „apa e toxică”. Mai ai îndoieli că aşa funcţionează lucrurile?
- Poate că da, însă e ceva ilogic. Revenind la tutun, de ce ar fi vrut cineva interes să-l conteste? Pentru mine e clar că tutunul nu face bine, doar am fost fumător şi ştiu bine cât de rău gâfâiam. De ce-ar fi avut cineva interes „să mă manipuleze” cu un lucru care, totuşi, simt că-mi face bine.
- Pentru că miza nu e sănătatea ta, tinere!

 Zâmbeşte sfidător, după care continuă:
- Tu crezi că pe mine mă interesează sănătatea ta? Probabil la fel de mult pe cât te interesează pe tine sănătatea mea! Crezi că cel care se află în spatele campaniei cu tutunul vrea să-ţi facă bine? Aiurea! El e acelaşi care la începutul secolului demonstra beneficiile fumatului pentru sănătate. El e acelaşi care-ţi spunea printr-un insert publicitar că „cei mai mulţi medici din SUA preferă Camel”. Ţi-ai pus întrebarea de ce atunci când te împingea să fumezi vorbea despre beneficiile pentru sănătate? Lucrurile stau la fel ca acum, dar pe invers.
- Aici aveţi dreptate, îi răspund eu simţind că mi se ia un văl de ceaţă de pe creier. Într-adevăr, mă văd nevoit să-i dau dreptate.  Şi-atunci, bângui eu în timp ce el miroase cu satisfacţie fumul albăstrui al trabucului, atunci, ce se poate ascunde în spatele acestei tărăşenii?
- Ei bine, începi să gândeşti! Aşadar, eşti de acord că pe cel care se află în umbră nu-l interesează nicidecum sănătatea ta?
- Cred că da. Mă gândesc că pe vremea în care promovau fumatul fabricile de ţigări urmăreau profitul. Acum cred că e o reacţie a statului pentru reducerea cheltuielilor cu bolile generate de fumat. Asta e explicaţia logică pe care-o văd. Până la urmă totul se învârte în jurul banului.
- Din nou mi-ai răspuns cu un şablon, tinere! „Totul se învârte în jurul banului” este un şablon. Gândeşti aşa pentru că această schemă simplificatoare ţi-am dat-o noi.
- Care voi?, izbucnesc pe o voce oarecum indignată.
- N-are importanţă încă. Lasă-mă să-ţi demonstrez şablonul.
- Sunt curios, zâmbesc eu forţat.
- Eşti de acord că Pământul se-nvârte în jurul Soarelui. E corect?
- Desigur, răspund plictisit.
- Dar Soarele nu-i centrul Universului. Am dreptate?
- Da, e logic.
- Nici măcar nu e centrul galaxiei în care ne aflăm!
- Într-adevăr.
- Aşadar, putem bănui că în universul ăsta fiecare obiect se învârte în jurul unui centru relativ. Pământul e un centru relativ pentru Lună, Soarele pentru noi, miezul Căii Lactee pentru soare şi întreg Sistemul Solar şi aşa mai departe. Am dreptate?
- Da, desigur!
- Pot bănui şi că, până la urmă, în Universul ăsta, oricât de infinit ar fi el e un centru în jurul căruia se-nvârt toate, dar n-avem nici cel mai mic habar care-i centrul acela?
- Cu siguranţă. Şi eu cred într-o asemenea ipoteză.
- Atunci, revenind la şablonul tău care spune că „totul se învârte în jurul banului”, te-ai gândit în jurul cui se-nvârte banul? Ai avut vreodată curiozitatea s-o faci? Desigur nu. Explicaţia plafonantă pe care ţi-am inoculat-o noi te-a mulţumit. Aşa-i?
- Poate că aveţi dreptate, răspund eu ruşinat.
- Cu siguranţă am dreptate, tinere! - exclamă el cu vădită satisfacţie. O să te las să te gândeşti la asta până mâine. Gândeşte-te bine, pe îndelete.

 

Post Merge: 20 August 2018, 08:21
Ridicându-se, face un semn cu trabucul din care nu mai e decât un ciot fumegând. Arată în depărtare.
- Adevărul e departe, chinuieşte-te să-l afli! Pentru azi am terminat. Într-o oră intru din nou pe mâna medicilor. Mâine te-aştept pe la şase. E-n regulă?
- Cu siguranţă, spun mâhnit.
Simţeam că discuţia abia acum ar fi trebuit să-nceapă, însă ea se sfârşea abrupt. M-am trezit în hol, unde Mariposa, zâmbitoare ca o zi însorită, înşira baliverne. Şi-apoi, desigur, în stradă, unde oraşul se topea ca şi contururile care-şi ziceau oameni.
„O să-ţi spun un secret, tinere, totul pe lumea asta porneşte şi se termină la impunerea voinţei proprii asupra celuilalt. I se spune putere.”
Are un tremurat vag al mâinii, un colţ al buzei îi atârnă liber. Probabil muşchiul responsabil pentru asta e paralizat. Faţa-i e zbârcită şi cuvintele-i ies stâlcite. Se află aproape de momentul critic, simte asta în ciuda faptului că medicii l-au asigurat că încă analizele-i sunt în regulă.
„Până la urmă nimeni nu e nemuritor - continuă el parcă ghicindu-mi gândurile - dar asta o conştientizăm târziu, prea târziu, abia după ce puterea noastră se sleieşte. Când cei din jur te privesc diferit, când ceea ce spui sau decizi nu mai provoacă teamă, atunci înţelegi că timpul tău s-a dus şi te rogi ca ceilalţi să aibă, cel puţin, compasiune pentru tine.”
„Susţineţi deci că totul pe lume este o interacţiune între puterile fiecăruia, adică, aşa cum susţinea Alvin, că fiecare om, indiferent cât de mic ar fi, până la urmă ajunge ca prin puterea sa să influenţeze întreaga lume?”
„Nu, astea-s baliverne romantice. Puterea, ca orice lucru de pe lumea asta, se cristalizează. Doar la începuturi, în stadiul animalic, oamenii erau egali. Şi nici atunci în totalitate pentru că existau masculii dominanţi, femelele mai fertile s.a.m.d. Apoi, treptat, un grup de oameni au descoperit că împreună pot fi mai puternici şi şi-au impus voinţa asupra altora. Asupra multor altora. O minoritate a cucerit majoritatea. Apoi, în cadrul acelei minorităţi, personalităţile dominante şi-au format o proprie elită, iar din interacţiunile acelei elite s-a ales un grup şi mai restrâns, cu puteri şi mai mari, şi aşa mai departe. Astfel s-a ajuns ca o mână de oameni să stăpânească întreaga planetă.”
„Mi se pare ireal - spun cu o vădită îndoială.”
„Monopolul, tinere, este regula omenirii, nu excepţia. Tot ce e pe lumea asta tinde să ajungă la echilibru, iar echilibrul suprem e atunci când părţile care altă dată erau divergente, antagonice, se grupează treptat, ajungându-se în final la un monolit. Aşa e şi cu puterea: fuge (sau este luată) de la cei mai slabi şi se concentrează în mâinile celor puternici. Tendinţa ei naturală e de a ajunge în echilibru absolut, adică de a se concentra toată în mâna unui singur om.”
„Pot înţelege atracţia către monopol a oricărui element, inclusiv a puterii, însă sunt două lucruri care mă nedumeresc. În primul rând, oare, după realizarea cristalizării, nu se ajunge la o disoluţie? Oare cei care sunt în jurul „stăpânului absolut” nu comploteză mereu pentru a-i lua locul? Cum realizează cel care este „stăpânul absolut” propria protecţie? Apoi, nu înţeleg un fapt logic: ajungi când ajungi „stăpân absolut”, probabil vei dori mai mult, e în firea noastră. Şi dacă doreşti mai mult şi le iei şi mai mult celorlalţi, oare, până la urmă, nu se va ajunge la o construcţie gigantică(propria putere) sprijinită de stâlpi de lut(restul oamenilor fără nici un pic de putere)? Adică ceva grandios, dar supus distrugerii?”

Post Merge: 20 August 2018, 08:22
Zâmbeşte, mai precis se strâmbă într-un fel care-arată a zâmbet. Şi-apoi începe:
„Îţi place prea mult să despici firul în patru. O să-ţi spun cum arată lucrurile, chiar dacă probabil ai deja o idee deoarece acelaşi sistem este oarecum multiplicat la toate straturile societăţii. „Stăpânul absolut” nu este înconjurat de alţii, ci este peste alţii. E vorba de o structură imensă care vă are la bază pe voi şi se înalţă treptat, până ajunge la el. Un fel de piramidă, dacă-ţi place imaginea asta destul de populară. Aici e partea frumoasă, cea care asigură stabilitatea monopolului puterii. Treapta de jos ştie vag ceea ce se află pe treapta de deasupra ei şi absolut nimic despre ceea ce se află în continuarea superioarei. Pentru treapta de jos, supremul este treapta imediat următoare. Un suprem despre care ştie vag câte ceva.”
„Adică treptele iniţierii din societăţile oculte? - îl întrerup eu.”
„Poţi s-o vezi şi-aşa, numai că, nu uita!, respectivele societăţi, cu toată încrengătura lor de ramuri, în cvasitotalitatea lor, nu sunt decât o cărămidă din adevărata construcţie. Atenţie: o cărămidă, nu un etaj!”
„Înţeleg. Dar la nivelul de sus, acela al „stăpânului absolut” şi al celor de sub el, lucrurile sunt cunoscute. Cei de sub el ştiu cine-i el. Ar fi ilogic altfel, atâta vreme cât, la un moment dat, urmaşul este ales dintre ei.”

 

„Cei de la al doilea nivel ştiu toţi cine-i stăpânul, dar nu ştiu principiul care-l susţine. Fără principiul suprem, fără a cunoaşte „misterul ultim” nu poţi urni întreaga structură, nu te poţi bucura de putere. E ca şi cum ai avea maşina, dar n-ai avea cheile.”
„„Stăpânul suprem” e singurul cunoscător al „misterului ultim”?”
„De obicei da, e singurul care-l cunoaşte şi-l conştientizează. Dar se poate întâmpla ca „stăpânul anterior” să fie-n viaţă, aşadar să mai existe şi altcineva care ştie şi conştientizează. Asta se întâmplă acum. ”
„Şi dacă e unul singur în viaţă şi-acesta moare accidental, înseamnă că totul e pierdut, că totul s-a dus de râpă şi intră-n disoluţie?”
Face o pauză, tuşeşte şi-şi fixează cu privirea mâna care-i tremură. Apoi se uită la mine. Mă priveşte adânc, ochii-i sunt două burghie care pătrund în creierul meu ca-ntr-o gelatină.
„O să-ţi spun, chiar dacă n-ar trebui. Mă rog, nu contează că ştii ceea ce e în condiţiile în care nu ştii unde e.”
Face o pauză prelungă şi-apoi continuă, de data aceasta cu privirea absentă:
« Last Edit: 20 August 2018, 08:22 by rossonerro »
 



Offline rossonerro

MUFO - Aici se abereaza
« Reply #34 on: 29 August 2018, 10:44 »
 


Offline rossonerro

MUFO - Aici se abereaza
« Reply #36 on: 17 October 2018, 09:42 »




https://bogdandragotoiu.ro/2018/nu-saluti.html
 

Offline rossonerro

MUFO - Aici se abereaza
« Reply #37 on: 19 October 2018, 14:46 »
O listă nevinovată cu 50 de informatii evidente:

 

1. Homeopatia e o șarlatanie.

2. Apa superalcalină nu tratează nimic.

3. Bicarbonatul de sodiu nu trebuie consumat de oricine.

4. Vaccinurile nu provoacă autism.

5. Suplimentele n-au nicio relevanță fără carențe și nu vor face minuni în corp.

6. Nu există un singur cancer, ci sute de tipuri de neoplazii.

7. Amigdalina, numită și vitamină B17, este o șarlatanie.

8. Biorezonanțele nu tratează absolut nimic.

9. Nu existe diete speciale pentru vindecarea cancerului.

10. Cancerul de sân nu se vindecă spontan.

11. Vaccinul anti-HPV scade dramatic riscul de a face cancer de col uterin.

12. Carnea roșie nu înseamnă automat cancer.

13. Medicii nu pot repara orice stricăciune din corp.

14. Orice medicament are reacții adverse, dar asta nu înseamnă că trebuie să le evităm și să recurgem la preparate care nu funcționează.

15. Nimeni nu trebuie să bea o cantitate fixă de litri de apă pe zi, existând un centru care reglează fin setea și aportul hidric.

16. Morcovii nu fac vederea mai bună.

17. Un măr pe zi nu te ține departe de medic.

18. Detox-ul este un marketing care încă prostește milioane de oameni.

19. Sucurile de fructe sunt de regulă bombe calorice.

20. Alcoolul nu-ți face neapărat rău, dacă e în doză mică e chiar benefic.

21. Fumatul îți face rău indiferent de doză.

22. Sedentarismul te ucide.

23. Nu te îngrași doar uitându-te la o salată.

24. Cafeaua are zeci de efecte benefice.

25. Este „stare de conștiență”, nu „cunoștință”.

26. Nu există tensiune arterială sau frecvență cardiacă fixe, ele modificându-se tot timpul în funcție de mulți factori;

27. Nimeni nu-și folosește doar 10% din creier.

28. Nu există miracol în medicină, orice fenomen având un substrat, poate încă necunoscut.

29. Se fac neuroni noi în creier, nu ne naștem cu un număr fix și gata, nu mai apare niciunul.

30. Substanțele foarte iuți pot anula și transmiterea dureroasă, păcălind niște receptori.

31. Încă nu știm exact cum funcționează multe anestezice centrale.

32. Nu știm exact cum funcționează paracetamolul.

33. Depresia poate genera tulburări în orice organ.

34. Exercițiul fizic nu e obligatoriu pentru slăbit, dieta fiind cea mai importantă.

35. Astenia nu înseamnă anemie.

36. N-ai automat reumatism dacă te dor oasele.

37. Nu te doare creierul niciodată, pentru că nu are receptori de durere.

38. Limba percepe fiecare gust în fiecare zonă, nu există o împărțire specială.

39. Tiroida nu e „glanda”, pentru că organismul are multe glande.

40. Dacă ai apelat la terapii naturiste ca să tratezi vreo boală anume, nu vei trata nimic, pierzându-ți șansele de a avea beneficii reale de pe urma medicinei adevărate.

41. Ciroza nu e cancer.

42. Dacă ești gras nu ești împlinit și sănătos.

43. Dietele drastice sunt șocuri pentru organism.

44. Mersul pe jos e sănătate curată.

45. Comunicarea cu cei dragi asigură longevitate și promovează sănătatea.

46. Curentul nu dă practic nicio boală.

47. Se spune virusuri, nu viruși.

48. Antibioticele sunt zero în viroze.

49. Somnul prost înseamnă risc ridicat în majoritatea bolilor.

50. Medicina are și o mulțime de limitări și neajunsuri, dar ea ne-a adus unde suntem acum.





https://www.youtube.com/watch?v=ChHjgWJ8IJ0&feature=youtu.be

 
The following users liked or thanked this post: oldshooterman

Offline rossonerro

MUFO - Aici se abereaza
« Reply #38 on: 23 October 2018, 09:13 »
CEL MAI NAIV POPOR

Am trăit, ca într-un vis, un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii? actualmente director la Institutul de Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani. În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Mulţi au uitat, alţii n-au ştiut niciodată... Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

 
În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa:

· exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare;

· autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane;

· avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi;

· locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian;

· la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania;

· centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada.

 

Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone.

 

Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

 

În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi". Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru? A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi.

 

Referindu-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui interese le-a servit această etichetă?

 

Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare,

din diferite domenii:

· România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi, doar 3 milioane;

· producea 400.000 tone de aluminiu, azi produce pe jumătate;

· în 1980 ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, niciunul azi;

· ieşeau 71.000 de tractoare niciunul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit);

· în 1984 fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an, azi, niciunul.

 

Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ultimii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem niciuna.

 

Industria sticlăriei e prăbuşită. Industria cosmetica (săpun, deodorante, creme) a dispărut.

 

Potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi", „deşeuri" de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro !!! Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro!

Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă!

 

Practic, întreaga economie naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică ! Ameţitoare cifre...

 

Cum stau lucrurile în domeniul petrolului? România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, şi numai... 6 milioane azi. Suspect!? Cineva nu raportează corect. Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contoar.

Au contoar, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6? Cu cât păgubeşti statul?

Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, deduceţi consecinţele.

 

Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină şi acum mai producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură si nu mai producem nimic; produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic.

 

Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră.

Cine măsoară producţia? Cine măsoară distribuţia?

 

După 1990, s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie.

De ce s-a întâmplat acest fenomen?

 

Au venit „sfaturi" de la competitorii noştri europeni: faceţi IMM-uri (întreprinderi mici şi mijlocii), daţi afară muncitorii din marile uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare.

 

Parcă intenţionat, nu a exista o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei.

 

UE a fost creată pe baza Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit lichidată, ca un „bonus" pentru admiterea în UE.

 

Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

 

Prima mare eroare a fost restituirea „părţilor sociale", o privatizare pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o re-naţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.

 

A doua mare eroare a fost privatizarea „de masă", fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari; viitoarele certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în anul 2014!

 

S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii.

 

Practic, economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în Uniunea Europeană.

 

Fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt, un program de „neguvernare".

 

A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat).

 

A fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.).

 

Nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.

 

S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare.

 

Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări, etc.

 

Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii (construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială !), pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre).

 

Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi lăsată fără nicio logică structurală.

 

Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.?

 

Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu.

 

Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii - de fapt, microîntreprinderile; dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au niciun angajat!

 

Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă.

 

Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii.

 

Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români.

 

Nici după 25 de ani, clasa politică - veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României moderne, nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie.

 

Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

 

A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?

 

Fireşte că nu a existat! Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite.

 

Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de competitivitate.

 

„Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!".

Acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de neguvernare.

 
 

Offline Ciocanul

MUFO - Aici se abereaza
« Reply #39 on: 23 October 2018, 13:15 »
Multe minciuni acolo Rosso. :) Daca ti-as spune ca acum stam mai bine decat in 89 la multe capitole.
Ce rahat faceai cu camioane facute de 15k de oameni ? Angajati la metru sa fie. Ce rahat faceai cu otelul ? Otelul si turnatoriile mari ne-au falit oribil ca si tara. A fost cea mai mare prostie a lui Ceasca. Cand a terminat otelariile mari piata era deja invadata de otel mai ieftin din China si ne-am dat cu stangul in dreptul. Carbunele era tot mai greu si mai scump de scos. In fine, mai citeste si vezi ca eram faliti oricum.
 

Offline rossonerro

MUFO - Aici se abereaza
« Reply #40 on: 24 October 2018, 12:00 »
Da de unde, aveam 2 melearde in cont, aveam....aveam datorii la "entitati"...nexam, erau n-spe mii de fabrici care produceau oaresce...erau. Ceasca &CO au scos Romanica pe linia de plutire in toate domeniile cu minim de efort financiar, 20 melearde de dolari si a ridicat o tara eminamente agrara in una exportatoare de tehnologie (fabrici de ciment, rafinari, explatari de gaze, etc.). Base a luat 20 de melearde de euro si nu a facut nimic, despre ce vorbim?
Cu otelurile alea...a dezvoltat: infrastructura terestra, navala, si aeriana, "cotetele" a meleoane de 'chiriasi' acum proprietari, megastructurile de tip "combinate" (chimice, petrochimice, agrozootehnice, ciment,  bla bla), utilitati de orice natura (transport energie/gaze/petrol). Cu alea nspe mi de camioane (si alte utilaje grele) a rezolvat: regularizari de rauri, hidrocentrale, baraje, canale, exploatari miniere de metale feroase si neferoase, ba chiar ai rezolvat si problema din  martie lu '77 (acum "cangi", de un nou 'tunamii'), modernizari totale ale oraselor, asa sinistre...dar au fost, da faliti eram dar in ce context? Iti mai amintesti?


Hai ca nu il regret nici o clipa..... dar trebuie dat cezarului ce e al lui.

Post Merge: 24 October 2018, 12:03
https://www.filmedocumentare.com/o-lingura-de-pastorit/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+FilmeDocumentareOnline+%28FilmeDocumentare.com%29&utm_content=Yahoo%21+Mail

Post Merge: 25 October 2018, 08:54
Omul, un specimen mereu nemultumit !

 
Omul...
Când nu are bani, mănâncă legume sălbatice acasă; Când are bani,
mănâncă aceleaşi legume sălbatice într-un restaurant pretenţios.
Când nu are bani, merge pe bicicletă;
Când are bani, merge pe bicicletă de cameră.
Când nu are bani, aleargă ca să-şi câştige pâinea;
Când are bani, aleargă ca să ardă grăsimile.

Omule! Întotdeauna izbuteşti să te înşeli pe tine însuţi!
Când nu are bani, îşi doreşte să se căsătorească;
Când are bani, îşi doreşte să divorţeze.
Când nu are bani, soţia devine secretară;
Când are bani, secretara devine soţie.
Când nu are bani, se comportă ca un bărbat bogat;
Când are bani, se comportă ca un bărbat sărac.

Omul! Niciodată nu poate spune simplul adevăr!
Spune că bursa de acţiuni este proastă, însă continua să speculeze;
Spune că banii sunt dăunători, însă continua să-i acumuleze.
Spune că funcţiile înalte aduc singurătatea, însă continua să şi le dorească.
Spune că băutura şi pariurile sunt rele, însă continua să le îngăduie.

Omul! Niciodată nu vrea să spună ceea ce spune şi niciodată nu spune
ceea ce vrea să spună!

Autor: Anonim

Post Merge: 25 October 2018, 09:00
Era o vreme ... de Neagu Djuvara


Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect,"Domnul inginer sau Domnul profesor, sau Domnul avocat".Când unul dintre ei, la cam 10 -15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu...


Era o vreme în ţara asta, când dacă vedeai o maşină pe stradă, ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere, sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la lotto, cecuri, sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele de la o mână într-un judeţ.Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau în alimentaţia publică. Sau poate niște ofiţeri, mai puțin militari – erau altfel, care erau normal să fie dotaţi.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între orele 08 şi 16, te gândeai că este în concediu, zile libere, sau poate e bolnav, săracu om, şi merge la doctor...

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau dacă voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic - ca toată lumea - în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la el gândind "ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept are impresia că eu nu ştiu că o duce lu' dom' doctor... !"
 
Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă, şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că " este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de serviciu, sau de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla ta'cs'o că a chiulit... !

Era o vreme  în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci cerere pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temeinic, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.
Era o vreme în ţara asta când băieţii deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace: făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: " ăsta e a lui Ilie de la sculărie. A terminat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept" ...

Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta, sau nunta copilului.

Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului "la una mică cu băieţii". Una mică putea fi o minge, o ţigară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unul să nu facă "una mică" cu prietenii...

Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul, sau de ce nu ai moţ la bască, sau de unde te îmbraci...

Era o vreme în ţara asta când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: "Uite mamă, trece armata".

Astăzi...

Astăzi, în ţara asta, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".

Astăzi, în ţara asta, nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.

Astăzi, în ţara asta, străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.

Astăzi, în ţara asta, când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vre-o amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţist în intersecţie," fluidizând circulaţia ".

Astăzi, în ţara asta, când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua, trebuie să dai cu plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat, toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.

Astăzi, în ţara asta, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, "ifonul", sau tableta.


Astăzi, în ţara asta, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un "my man" este ori ”urâtă cu crengi”, ori "tută".

Astăzi, în ţară asta, băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.

Astăzi, în ţara asta, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, sau să nu te invite la o nuntă...

Astăzi, în ţara asta, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi.

Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară " de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi.Te mir că nu se dau cap în cap...

Astăzi, în ţara asta, ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?

Astăzi, în ţara asta, când lumea aude de armată întoarce capul pentru că "Aştia au tras în noi în '89 şi acum au pensii nesimţite".

Oare ce va fi mâine ? CUM va mai fi ţara asta ?

Cum Va Fi Mâine? ...

*Acum 50 de ani, generalul Charles De Gaulle spunea:
"Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Este foarte bine că există francezi galbeni, francezi negri, francezi mulatri. Ei sunt dovada că Franţa, conform vocaţiei sale universale, este deschisă tuturor raselor. Dar cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa.
Noi suntem înainte de toate un popor de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină.
« Last Edit: 25 October 2018, 09:00 by rossonerro »
 



Offline rossonerro

MUFO - Aici se abereaza
« Reply #43 on: 01 November 2018, 13:08 »
Nu credeţi chiar tot ce vă spun prietenii sau ce vedeţi în filmele istorice.  Unele informaţii au fost înţelese greşit şi transmise aşa de la unii la alţii de-a lungul timpului. 

Mai jos, am ales 10 mituri legate de istorie pe care să le "demascăm" şi să le identificăm originea. 

   1. Cum comanda un împărat roman moartea unui gladiator?

   Ţinând degetul mare în jos. Nici spectatorii şi nici împăraţii nu ţineau degetul mare în jos atunci când doreau ca un gladiator să fie ucis. De  fapt, ei nici măcar nu foloseau gestul atât de des întâlnit în filme, care este reprodus ţinând degetul mare în jos.

În schimb, dacă se dorea ca individul să fie cruţat, atunci oamenii făceau un alt gest: ţineau degetul mare strâns în interiorul pumnului.
Gestul pe care l-am văzut în ultimul timp în filme, şi care presupune ţinerea arătătorului în jos pentru a indica moartea, este inspirat de un  tabloul „Pollice Verso” din secolul al XIX-lea, al lui Jean-Léon Gérôme. Problema a fost că artistul a interpretat greşit expresia din latină „pollice verso”, crezând că ea însemnă „întors în jos”, când de fapt ea se traduce prin „întors în sus”.

   2. De unde venea Marco Polo?

   Nu din Veneţia, ci din Croaţia.
Marco Polo s-a născut sub numele de Marko Pilić in Korcula, în 1254 în Dalmaţia.
Este un lucru sigur că, de fapt, faimoasa lui carte legată de călătorii a fost, în mare parte, lucrarea unui romancier numit Rustichello da Pisa,  cu care a împărţit o celulă după ce a fost capturat de genovezi în 1296. Este adevărat că Polo a dictat-o, însă Rustichello a fost cel care a scris-o într-o limbă pe care Polo nu o cunoştea, adică franceza.

   3. Unde a fost inventată ghilotina?

   În Halifax, Yorkshire.
   Această primă ghilotină era alcătuită din două plăci de lemn de 4,5m între care era prins un topor de fier controlat de un scripete şi o frânghie.
  Izvoarele oficiale arată că cel puţin 53 de oameni au fost executaţi cu această maşină în perioada 1286-1650.
 În epoca medievală, regiunea Halifax era renumită pentru comerţul cu materiale textile. Cum oamenii obişnuiau să lase cantităţi mari de materiale  scumpe la uscat, în aer liber, comunitatea de aici se confrunta cu o problemă destul de serioasă: furtul textilelor. Tocmai de aceea s-a recurs la inventarea unei astfel de maşini de ucis.
Aceasta, dar şi o altă maşinărie scoţiană, numită Maiden, se pare că i-a inspirat pe francezii care au împrumutat sistemul de pedepsire a infractorilor,  redenumindu-l.
De fapt, termenul „ghilotină” provine de la doctorul Joseph Ignace Guillotin căruia îi displăceau teribil execuţiile în public. În 1789, acesta  a creat un plan de reformare a sistemului penal francez, în încercarea de a-l face mai uman. În primul rând, el a propus o standardizare a pedepselor, astfel încât săracii şi bogaţii să primească aceleaşi pedepse pentru fapte similare, Majoritatea propunerilor  sale au fost respinse, însă cea care privea crearea unui dispozitiv care să îi ucidă rapid pe cei condamnaţi la moarte a devenit populară. Aşadar, propunerea lui Guillotin a fost adoptată de dr. Antoine Louis, care în 1792 a creat primul prototip de astfel  de maşină de ucis.
Cumva, numele lui Guillotin a rămas întipărit în mentalul colectiv, iar maşina de ucis a început să îi poarte numele, în ciuda faptului că familia   doctorului nu a fost de acord.

   4. Cine a spus: „...să mănânce cozonac”?

  Nu, nu a fost Maria Antoaneta.
Probabil aţi văzut vreun film sau aţi auzit vorbindu-se despre regina Maria Antoaneta a Franţei care, în 1789, când săracii din Paris se răsculaseră  pentru că nu aveau pâine, afirmă cu ignoranţă că în lipsa pâinii, oamenii ar putea mânca cozonac.
Prima problemă cu acest scenariu este că nu era vorba de cozonac, ci de brioşă (Qu’ils mangent de la brioche) care pe acea vreme nu era nimic  altceva decât o pâine mai bună şi nu un desert cum este astăzi.
Astfel, remarca reginei se poate să fi fost un act de bunătate, un fel de: „dacă tot vor pâine, măcar să le dăm una de bună calitate”.
A doua problemă este că replica nu i-a aparţinut acestei regine.
Jean-Jacques Rousseau a fost cel care a declarat că a auzit-o, pentru prima dată,  în 1740.  Antonia Fraser, cel mai recent biograf al Mariei Antoaneta, susţine că replica i-a aparţinut reginei Marie-Thérèse, soţie a lui Ludovic al XIV-lea,   „Regele Soare”.

   5. Care a fost cea mai umilitoare înfrângere pentru Napoleon?

  Toată lumea ştie că înfrângerea de la Waterloo a fost îngrozitoare, însă aceasta nu a fost şi cea mai ruşinoasă.

În 1807, după semnarea Tratatului de la Tilsit, Napoleon era bine dispus şi decide să sărbătorească prin vânarea unor iepuri.
Întregul eveniment a fost organizat de Alexandre Berthier, care din dorinţa de a-l impresiona pe Napoleon a cumpărat mii de iepuri pentru a se  asigura că cei de la Curtea Imperială se vor distra îndelung. Problema a fost că iepurii cumpăraţi erau domesticiţi. iar atunci când au fost eliberaţi au crezut că urmează să fie hrăniţi şi nu împuşcaţi. Aşa că, în loc să fugă, ei l-au confundat pe bărbatul  scund drept stăpânul care obişnuia să îi hrănească şi au fugit cu toţii spre el. Când a văzut mulţimea de iepuri fugind spre el, Napoleon a luat-o la fugă spre trăsură.

  6.  Câte soţii a avut Henry al VIII-lea?

  Depinde din ce punct de vedere priveşti. Majoritatea oamenilor spun că au fost doar 2, dar dacă eşti catolic, vei consideră ca a avut patru soţii.
Căsătoria lui cu Anne de Cleves a fost anulată din două motive. Mai întâi, Anne era logodită cu Francis, duce de Lorraine, iar în acele vremuri,  logodna reprezenta o barieră legală care nu îi permitea unei persoane logodite să se mărite cu altcineva în afară de cel căruia îi promisese asta. În al doilea rând, căsătoria celor doi nu s-a consumat.
Apoi, a mai fost căsătoria lui Henry cu Anne Boleyn care a fost declarată ilegală chiar de Papa, pentru că regele mai era căsătorit şi cu prima  sa soţie Catherine de Aragon. Mai apoi, lucrurile devin şi mai complicate deoarece Henry, care conducea Biserica din Anglia, îşi declară singur, prima căsătorie ca fiind invalidă  pe motiv că un bărbat nu se poate culca cu văduva fratelui său.
Aşadar, numărul soţiilor depinde de persoana în care ne încredem: Papa sau regele.
Să nu uităm şi faptul că însuşi Henry a ţinut să îşi anuleze căsătoria cu Anne Boleyn chiar înainte de a o executa pentru adulter.

Acelaşi lucru a făcut şi cu cea de-a cincea căsătorie a sa, în sensul că a anulat-o după ce a acuzat-o pe Catherine Howard de trădare pentru că  l-ar fi înşelat.

   7. Ce le plăcea romanilor să poarte?

  Sandale, poate chiar şi coroane din frunze de laur, dar în niciun caz togi. Toga de bază era un semicerc din lână nevopsită.
Ea era atât de groasă  încât era nevoie de două persoane care să asiste la îmbrăcarea unui individ. Mai mult, pentru ca toga să stea pe corp şi să nu cadă, individul era nevoit să meargă cu una din mâini mereu îndoită. Ca urmare a acestor lucruri, majoritatea romanilor urau togile.
Oamenii purtau togi pentru a arăta că sunt romani, că sunt bărbaţi şi, foarte important, că sunt cetăţeni.
Istoricul Suetonius a reltatat că atunci când împăratul Augustus a observat un grup de bărbaţi care se plimbau prin oraş în haine practice şi  lejere, s-a enervat şi a decretat ca toga să fie obligatorie în Forum.

De asemenea, din cauză că toga nu era un articol de vestimentaţie practică, ea nu se purta pe câmpul de luptă şi astfel a devenit un simbol al  păcii. Străinii şi sclavii nu aveau voie să poarte togă, iar femeile care purtau un astfel de veşmânt erau fie prostituate, fie adultere.

  8. Ce se întâmpla cu persoanele care erau acuzate de vrăjitorie în Anglia?

  Ele erau achitate şi chiar dacă erau găsite vinovate, în cazuri extreme, ele erau spânzurate şi nu arse.

Potrivit lui Malcolm Gaskill, care a scris cartea „Witchfinders”, despre cei care vânau vrăjitoarele din secolul al XVII-lea, este eronat să spunem  că milioane de femei acuzate de vrăjitorie au fost arse pe rug în perioada 1450 şi 1750.
La fel ca mulţi alţi istorici contemporani, el crede că numărul celor executaţi a fost de aproximativ 40.000 şi că un sfert dintre persoane au  fost bărbaţi.
În Anglia se pare că au avut loc doar 200 de execuţii ca urmare a vrăjitoriei şi majoritatea indivizilor acuzaţi au fost spânzuraţi. Mai exact,  aici, în perioada 1440 şi 1650, în fiecare secol,  doar o vrăjitoare a fost arsă pe rug. Margery Jordemaine, a fost arsă pe 27 octombrie 1441, Isabella Billington a fost spânzurată şi apoi arsă în 1650, la fel ca  Isabel Cockie, în 1596.
Scoţienii, francezii, germanii şi italienii obişnuiau să ardă pe rug vrăjitorii, dar nu de vii, ci după ce îi spânzurau.

   9. Când s-a încheiat cel de-al Doilea Război Mondial?

        În 1990.

  Deşi ostilităţile s-au încheiat odată cu capitularea Japoniei, adică pe 2 septembrie 1945, Războiul Rece a stat în calea unei înţelegeri legale.
În 1950 au fost semnate tratate de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda. Apoi, în 1950, toate ţările Alianţei, mai puţin URSS, au semnat tratatul de pace cu Japonia. De asemenea, Austria a aşteptat până în 1955 pentru a-şi recâştiga suveranitatea.
Totuşi, Germania  a fost împărţită între puterile occidentale şi URSS şi nu a existat niciun tratat de pace cu Republica Democrată Germană.
Aşadar, prima sărbătorire a reunificării Germaniei, pe 3 octombrie 1990, a marcat încetarea oficială a celui de-al Doilea Război Mondial. .

   10. Cleopatra era egipteancă?

  Cleopatra făcea parte din dinastia Ptolemeu, o familie de greci, la origine, care a condus Egiptul după Alexandru cel Mare.
Familia sa refuza să vorbească limba egipteana, iar Cleopatra a fost prima care a îndrăznit să înveţe limba.
Este posibil ca mulţi să fi tras concluzia greşită, potrivit căreia Cleopatra era egipteancă, din cauza modului în care se prezenta ea,  ca o reîncarnare a zeiţei Isis.

Post Merge: 01 November 2018, 13:11
http://roncea.ro/2014/09/22/cu-ce-drept-vorbesti-andrei-plesu-beligan-atacat-de-amploaiatul-unui-traficant-de-copii-complice-si-profitor-al-tuturor-regimurilor/#QW5kcmVpLVBsZXN

https://www.stiripesurse.ro/simona-halep-scrie-istorie-devine-prima-jucatoare-din-lume-care-prime-te-trofeul-chris-evert_1299559.html
« Last Edit: 01 November 2018, 13:11 by rossonerro »