Imaginea lui Nicky Lauda suprapusa peste Monaco 2019 duce la un contrast izbitor. Analog vs digital. Real vs virtual. Trecut vs prezent. Reputatia Formulei 1 s-a cladit din sangele unor mari piloti. Din dramele trecutului. Din flacarile care au forjat otzelul lui Lauda. El vine din acele vremuri. Gandeste si vorbeste asa. Era mereu o revelatie sa-l auzi. Incurajand talentul, competitia pura. Mereu un pilot, unul celebral.
Suprapus peste asta, plangaceala lui Hamilton, safety-car pentru a inlatura niste bucati de carbon (precum la Barcelona, inainte), marele pilot Leclerc ratand a 2-a sau a 3-a depasire, etc...
Suspansul de la Monaco a fost unul tehnic, ascuns in uzura pneurilor lui Hamilton. Pe vremuri era mai raw, mai crud dar si mai epic. Ceva ce puteai povesti nepotilor sau pune intr-un film. E greu sa te extaziezi precum Hamilton la sfarsitul cursei.
Pentru mine ramane acea cursa Senna - Mansell, cu vreo 10-15 ture electrizante. Si atunci, tot despre pneuri a fost vorba. Dar - desi n-a fost nici o tentativa clara de depasire - acel moment a fost unul epic, vizual, electrizant.