nu, bre, "poanta" era sincronizarea (trebuie sa-ti desenez, ha?). altfel, ala doar sintezizeaza o literatura intraga (mai teoretica asa), care s-a tot acumulat in 27 de ani, si cu care tu nu esti deloc familiarizat - de aia habar nu aveai ca antiwestern e un termen utilizat bine-mersi acolo (si te dadeai in cur si-n cap ca si cum l-as fi inventat eu). faptul ca eastwood inverseaza tropi, deconstruieste reprezentarea clasica a violentei, nu mai ofera alibiuri morale protagonistilor etc., etc., etc., etc., nu mai era o noutate pentru nimeni de ani si ani de zile. ca tu ai ramas pe dinafara total (ca na, detesti critica de film si ai incredere doar in judecatiile care functioneaza in vid), este strict problema ta.
am spus deja destule despre unforgiven, aspecte mai periferice si neglijabile, of course, cum ar fi cele legate de structura si de nivelul conceptual (ca nu indrazneam sa intru pe teritoriul competentelor tale, cele care analizeaza problemele cu adevarat centrale cum sint decorurile, ochelarii negri, costumele din piele, filtre pe verde ori pe albastru, impresiile etc.), fara sa pretind ca am descoperit eu apa calda (sint lucruri arhicunoscute in receptarea lui), cit sa suscit eventuale investigatii pe cont propriu oricui vrea sa aprofundeza problema. nu vad de ce ar mai trebui sa dezvolt doar ca sa-ti demonstrez tie sau oricui ceva.
lui nosferat i-am sugerat scurt doar ca e aiurea sa pui la gramada filme reflexive si autoreflexive cu filme care sint mai inspre entertainment , si ca unforgiven e un caz mai special (daca tot se declarase omul fan western). tu te-ai bagat aiurea in seama* si de acolo discutia s-a dus pe pwla.
*
ce-o fi antiwestern n-am idee, pfff..
intr-adevar, n-ai nici cea mai vaga idee
ce "antiwestern", ce "metatext nonfictional"? aberatii.
like i said
p.s.
apropo, again te acoperi de penibil acuzindu-ma pe mine ca incerc sa ma legitimez prin unul care a postat pe youtube in 2 aprilie afirmatii similare cu ale mele de prin februarie**, cind tot ce-ai reusit tu sa incropesti pe post de intelegere e luat fix din clipul ala cu A Closer Look At Unforgiven: A History Of Violence care apare printre primele la orice cautare. mare munca de analiza cu mintea proprie ce-ai facut si tu: copy/paste scremut la ce-ai gasit instant!
**iarasi, nu am pretins niciodata ca era ceva original in ele - oricum e cvasiimposibil sa mai spui ceva original despre unforgiven si daca ai fi specialist, la cite s-au acumulat din toate perspectivele posibile
p.s.2
rheheheally. de-asta imi contrazici toate posturile.
da, frate, fix acuma te-a apucat cu westernul si cu unforgiven (desi vezi bine ca vorbesti singur si pe la noir) - si tot eu sint ala care te urmareste sa-ti contrazica "toate" posturile(?!). in afara de "filme & seriale" unde postez din an in paste cind mai vad cite un film, nu prea ma omor cu activitatea pe forum, dupa cum se poate vedea si din astronomicul numar de posturi la activ
nu te mai strofoca, ca nu mai raspund la provocari, noapte buna, ca sa zic asa
Post Merge: 10 April 2019, 07:30
50 de ani (in 2019) de la premiera the wild bunch in state. ceva anecdotica (enjoy) :
"Într-o piesă de Minutemen, «The Punch Line», D. Boon cîntă despre «cum au găsit cadavrul generalului George A. Custer... mort fără onoare, fără demnitate, fără nicio virtute... General american, patriot, luptător împotriva indienilor, a murit cu rahat în pantaloni.» Exact asta e și condiția în care s-a aflat Peckinpah cît timp a regizat «Hoarda sălbatică». Peckinpah avea probleme atît de mari cu hemoroizii încît asistentul de regie «putea să-l miroasă înainte de a-l vedea, duhoarea de rahat, sînge și medicament Preparation H luînd cu asalt toate nasurile din zonă». Arătîndu-și indiferența totală la onoare, demnitate și alte virtuți, regizorul obișnuia să poarte jeanși albi pe platou.
«Peckinpah n-a lăsat asta să-l încetinească», scrie Stratton, care, în portretul făcut lui Peckinpah, nu se sfiește să-l prezinte ca pe cineva care bea pînă i se tăia filmul, care nu știa să piardă, care, în baruri, sărea la bătaie fără să aibă nicio șansă, depinzînd pentru supraviețuire de calitățile de bătăuși de stradă ale cascadorilor angajați la film.
Iresponsabilitatea lui Peckinpah coexista cu marile lui înzestrări ca artist și cu o capacitate de a-și loializa actorii și echipele de filmare. Chiar și așa, un alt asistent de regie la «The Wild Bunch» l-a luat la bătaie, iar actorul L. Q. Jones, care a jucat în multe dintre filmele lui și a declarat la un moment dat că nu vrea să-l vorbească de rău, a spus că, "dacă lui Peckinpah i-ar lua creierul foc sub ochii mei, n-aș sări să-l ajut nici măcar pișîndu-mă-n gura lui". (Jones nu e cel mai credibil martor: cît timp s-a aflat în Mexic pentru filmările la «Hoarda sălbatică», a fost arestat de 12 ori pentru tulburarea liniștii publice.)
Ideea inițială a filmului venise chiar de la un cascador - Roy N. Sickner, care-l jucase pe Marlboro Man în reclame și era cunoscut pentru bătăile încinse pe platouri de filmare. Sickner se împrietenise cu Walon Green, scenarist-producător de documentare marca Jacques Cousteau și «National Geographic», care umbla cu diverși cascadori hollywoodieni semi-psihopați și internalizase pervertitul lor cod moral. Unul dintre acești cascadori, un rasist care împușcase mortal un paznic în timpul unui jaf, n-a fost niciodată denunțat de către tovarășii lui, care știau foarte bine că e vinovat. Atmosfera sociopată din acel mediu a inspirat personajele din «The Wild Bunch».
Distribuția și echipa de filmare se împărțeau în trei facțiuni: cascadori ca Sickner, veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial (cam toți actorii americani din film) și regizori mexicani distribuiți de Peckinpah în roluri de generali, de maiori și de țărani revoluționari. Acești «directores» veneau la filmări înarmați - asta pentru simplul motiv că nu se despărțeau niciodată de pistoalele lor, lucru confirmat și de Luis Buñuel (un spaniol autoexilat pentru multă vreme în industria cinematografică mexicană) în autobiografia sa, «Ultimul meu suspin».
Lui Emilio «El Indio» Fernandez, care joacă rolul generalului Mapache, personajul negativ al filmului, i se atribuia în lumea reală o omucidere. Veteran al revoluției mexicane, Fernandez trecuse printr-o perioadă de exil la Hollywood, în anii '20 - timp în care pozase nud pentru statueta reprezentînd premiul Oscar -, înainte de a deveni cel mai mare regizor mexican al deceniului cinci. Personaj al multor anecdote, Fernandez fusese invitat cîndva de papă să regizeze filme religioase. «Sfinții și miracolele nu înseamnă nimic pentru mine», îi scrisese el Suveranului Pontif, respingîndu-i oferta. «Eu cred în Huitzilopochtli», întărise el, referindu-se la zeul aztec al războiului și al sacrificiilor umane.
Aproape toți americanii implicați în «The Wild Bunch» fiind veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial, filmul poate fi citit ca o cripto-reconstituire a violențelor traumatizante la care luaseră parte. Actorul principal al filmului, William Holden, se număra printre cei mai bîntuiți. Fratele lui mai mic murise în luptă, în timp ce el însuși fusese ferit de linia întîi datorită statutului său de star de cinema. Alcoolic suicidar (la fel ca regizorul său) și totodată fost gimnast, Holden putea fi văzut uneori mergînd în mîini pe pervazul de la ferestra hotelului. În 1966, gonind prin Italia cu un Ferrari (cu două pasagere la bord), intrase într-o altă mașină cu 170 de kilometri pe oră, ucigîndu-l pe șofer. Autoritățile italiene îl găsiseră vinovat, dar îi dăduseră o sentință cu suspendare. Și printre membrii secundari ai echipei lui Peckinpah se numărau destui neplăcuți. Albert Dekker, care în film îl joacă pe mahărul de la căile ferate (și care în viața reală fusese cîndva membru al Adunării legislative a statului California), a apărut pe platourile de filmare însoțit de o fată de 13 ani pe care a prezentat-o drept soția lui. Revenit la Los Angeles după ce și-a filmat scenele, Dekker a fost găsit peste cîteva zile spînzurat sub duș - cel mai bizar caz de asfixiere autoerotică din istoria Hollywood-ului."